Cartea lui Zygmunt Bauman se construieste, dupã cum sugereazã si titlul, în jurul conceptului de comunitate, care desemneazã, spune autorul, un lucru ce nu poate sã fie decât bun. Background-ul lucrãrii este constituit de conflictul, inerent ideii de comunitate, dintre securitate si libertate, termeni care se aflã într-un raport invers proportional evident.

Bauman începe prin prezentarea obiectului unei eterne nostalgii, comunitatea autenticã, în care actioneazã asa-numitul "cerc cald" sau "întelegerea de tip comunitar", care precede toate întelegerile si neîntelegerile. Comunitatea este "un cuvânt cu sentiment" si întruchipeazã paradisul pierdut. În starea ei purã, trebuie sã îndeplineascã trei conditii esentiale: sã se distingã clar de alte comunitãti, sã fie micã, astfel încât fiecare sã poatã vedea pe fiecare, si sã fie suficientã siesi. Comunitatea autenticã nu are propria constiintã de sine, momentul în care comunitatea vorbeste despre comunitate fiind momentul propriei disolutii.

JSRI • No.13 /Spring 2006

În prezentarea evolutiei termenului comunitate, autorul face o interesantã analizã a ceea ce el numeste "coagularea persoanelor umane în forta de muncã", fenomen ce coincide cu rãzboiul declarat comunitãtii. Ruperea comunitãtilor si repartizarea unitãtilor ce o alcãtuiau în multimi muncitoare este însotitã de fenomenul înlocuirii "realizãrii" sau a "instinctului de fãurar" cu "roboteala".

Un moment esential în devenirea multimilor muncitoare este abandonarea principiului panopticului si adoptarea "absentei reglementãrii", care devine norma unei lumi lichefiate, în care totul se aflã într-un vârtej si unde nimic nu dureazã destul de mult încât sã poatã deveni familiar.

Locuitorul tipic al acestei lumi este, prin definitie, "extrateritorial", în sensul de extracomunitar. El nu are un loc al lui si trãieste într-o "bulã" izolatã de culturile tãrilor în care se aflã. Cosmopolitanismul sãu este unul "limitat si insular", deoarece, desi se aflã mereu în locuri diferite, nu intrã în contact cu culturile locurilor respective.

În aceastã lume miscãtoare, lipsitã de norme, Bauman identificã douã autoritãti: autoritatea expertilor si cea a numerelor. Aceste autoritãti pun bazele "comunitãtii viselor", care este însã total diferitã de "comunitatea de vis". În spiritul modernitãtii lichide, comunitatea viselor se aflã mereu sub dominatia lui "pânã la revizuiri ulterioare". Bauman afirmã cã, asemeni comunitãtii estetice a lui Kant, "obiectivitatea comunitãtii viselor este datã de tesãtura judecãtilor subiective".

Comunitatea viselor, furnizatã de industria divertismentului, este o "comunitate de ne-apartenentã", un "a-fi-împreunã al celor singuri". Etalarea vietilor celebritãtilor transmite mesajul consolator cã instabilitatea poate fi o sursã de fericire. Se realizeazã astfel, spune Bauman, un miracol: se oferã spectatorilor bucuria apartenentei la o comunitate-instant, dar de unicã folosintã, fãrã disconfortul legãrii. Rolul de nucleu al acestor comunitãti poate fi jucat si de idei care "unesc" mai multi indivizi, precum: spaima de aditivi alimentari, lupta împotriva obezitãtii, a ridurilor, etc.

Un alt simptom al modernitãtii lichide analizat de Bauman este lipsa unei viziuni a priori a "stãrii finale", a scopului urmãrit. Standardul este acum principiul drepturilor omului, care ghideazã singurul lucru care ar putea fi, cu indulgentã, asemãnat cu un scop, însã cu unul esentialmente nedeterminat, vag, si anume, "experimentarea fãrã sfârsit a formelor de coabitare acceptabile". Trebuie mentionat faptul cã, atunci când vorbeste despre principiul drepturilor omului, Bauman se referã la dreptul la recunoastere. Autorul atrage atentia asupra faptului cã principiul drepturilor omului, în jurul cãruia se construieste logica "rãzboaielor de recunoastere", nu face decât sã absolutizeze diferentele si sã blocheze dialogul. Cauza principalã a acestei situatii este identificatã de Bauman în "emanciparea problemei recunoasterii de cea a redistribuirii".

Multiculturalismul este un alt termen care face obiectul unei analize critice foarte interesante. Dupã Bauman, multiculturalismul este un eufemism pentru "noua indiferentã la diferentã", este "ideologia sfârsitului ideologiei", atât timp cât se fundamenteazã pe dezangajare, ca nouã strategie a puterii si a dominãrii, si pe reglementare prin exces, douã din trãsãturile esentiale ale modernitãtii lichide. Cât timp varietatea culturalã este consideratã un punct de sosire si nu unul de plecare, multiculturalismul este echivalentul unei lepãdãri de responsabilitate. Bauman considerã cã insecuritatea caracteristicã modernitãtii lichide sau, mai bine spus, "securitatea de tipul fã-o singur!" transformã multiculturalismul în multicomunitarism.

Societatea fluidã se retrage din viata individului, care, angoasat si temãtor datoritã lipsei normelor si numãrului enorm de optiuni care îi stau la dispozitie, echivaleazã siguranta cu propriul lui loc, cu "fortãreata" pe care o construieste în jurul lui, ajungând sã trãiascã într-un "ghetou voluntar". Indivizii devin "suprafete" unii pentru altii, iar contactul profund este imposibil.

Tonul destul de grav este îndulcit putin la sfârsitul cãrtii, când Bauman propune douã sarcini ce ar reveni comunitãtii pentru a contracara patologiile societãtii atomizate: "egalitatea resurselor necesare pentru a repune soarta indivizilor de jure în capacitãtile indivizilor de facto" si "asigurarea colectivã împotriva incapacitãtilor si nenorocirilor individuale". "Dacã

Abordarea incitantã a subiectului, modul în care analiza realizatã de Bauman curge, stilul sãu de a scrie, atât de clar si sugestiv, fac din Comunitatea. Cãutarea sigurantei într-o lume nesigurã o lecturã plãcutã si foarte utilã celor interesati de ceea ce autorul numeste "modernitatea lichidã" si nu numai lor.